#Selfie69 – Noul film românesc, acum şi cu public

28 octombrie 2016

Fragment din interviul realizat de Flavia Constantin pentru iqads.ro.

Succesul de box office al Selfie69 poate fi în pus şi în cârca lui Tudor Potra, după ce acesta a pus un pariu cu el însuşi: va scrie un “rom-com” cu 3 fete, o comedie poliţistă cu 3 băieţi şi o supra-comedie romantică şi de acţiune cu interacţiunea acestor două grupuri.

L-am descusut pe Tudor Potra vreo 2 ore şi 25 de minute pentru a afla cum conturezi un concept şi un grup de personaje cu succes la public - mai mult decât durata filmului Selfie69. Totuşi, nu citeşte nimeni atât, aşa că am comprimat câteva opinii despre ce caută publicul românesc, cum se conectează la filmul de cinema şi cam cât contează umorul în box-office.

De ce are Selfie69 suces la public?

Pentru că îi dă publicului ce doreşte. Nu e un film despre traumele şi obsesiile românilor, dar nu e nici o incursiune în lumea magnaţilor din Snagov. Mai degrabă aduce în discuţie o mică gentrificare a României. Minoră, dar sesizabilă vizual. E un film despre Bucureştiul de azi. Care, îţi place – nu-ţi place, te enervează, te distrează… e cu de toate.

Conceptul e unul aspiraţional. Puştii de liceu zic: “Mamă, nu ajung eu student să trăiesc şi eu ca ăştia?”, cei din provincie îşi sedimentează impresia că petrecerile bucureştene n-au nimic în minus faţă de cele din Las Vegas, copiii cuminţi se uită de pe margine la ce ar însemna “viaţa golănească”, golanii pot reflecta la ideea unei familii organizate şi înstărite, iar voyeurii pot viziona un trio de Lolite locale.

Tinerii cinefili resping ideea de a viziona filmul pe criterii de “box office” sau “film de cinema”.

Da, nu e un film din viaţă, e un film de cinema. Adică lucrurile sunt spumoase, sunt mai colorate, sunt mai dolby-stereo. E un spectacol, dar nu o poveste din California filmată în Grozăveşti. E o poveste cu tineri de azi, mult mai dezinhibaţi cel puţin în vorbă vis-a-vis de sex, droguri, ce mai vrei tu. Sunt nişte fete care îl caută pe Făt Frumos în cluburi şi în spelunci, deşi nu ar spune-o niciodată. Când vine vorba de plâns, însă, nu se sfiesc să plângă într-un colţ. Cred că e o interpretare corectă a generaţiei.

Citeşte aici articolul complet.